Cristina

M-am trezit de dimineaţă, am constatat că e soare şi frumos, o vreme numai bună să fii fericit, am scos potaia afară, a alergat cu păsările, m-am amuzat teribil, m-am întors în casă şi am mâncat roşii cu brânză şi cappucino cu pişcoturi. Totul pare în regulă, dar nu e. Dacă acelaşi lucru l-aş fi făcut de dimineaţă şi acum +5 ani, diseară o să-mi lipsească ceva.

Mi-am dat seama că e marţi… A fost odată o vreme când marţea era “sfânta”. Marti seara mergeam în Fire, unde Hefe punea Muzica. A doua zi aveam facultate, la 10, dar nu conta. Plecam la 5, cu primul metrou de la Fire, dormeam o oră şi era ultrasuficient să nu leşin pe drumul spre FJSC. Dar mă simţeam bine, totul era minunat… ca după o noapte în care se întâmplă lucruri bune. În general nu se întâmpla nimic special, serile erau cam după acelaşi tipar, Hefe avea un playlist atât de bine stabilit, încât de multe ori puteai aticipa ce urmează, dar nu conta. Din ziua în care Jean m-a dus în Fire, după ce mi-a terminat dreadurile, nu ştiu dacă am lipsit prea multe marţi de-acolo.

Într-o zi am primit un compliment foarte frumos. “Când eu ascultam Kurt Cobain, tu ascultai Offspring si Greenday”, mi-a spus cineva. Îmi aduc bine aminte când ascultam Offspring cu Catri, prin calsa a 6-a or smth., ieşeam cu rollele şi făceam circ în oraşul ăla mizer, Ploieşti. Cred că ăla a fost începutul. Până la marţea din Fire a trecut mult timp, dar nu l-am irosit )

Poate părea absurd pentru unii, neiniţiaţi în filmul ăla, dar acolo chiar se întâmpla ceva. Şi nu, nu-s eu sărită. Numai la prima strigare îmi revin tot felul de amintiri, pe etape… Mai la început, când Irina se trântea pe jos la fiecare “Chop Suey” (sincer, nu am înţeles niciodată de ce, dar nu contează), apoi mai târziu când 2-u îşi rupea tricoul la Sepultura, când venea juma de Bv şi juma de Pl special pentru noaptea aia şi bla şi bla. Vorbeam zilele trecute cu Comakid. Îmi povestea cum, după seara de marţi, a doua zi se ducea la practică, se întâlnea cu Piti în troleu şi vorbeau ca să nu adoarmă dar chiar nu mai conta.

Şi aş putea să scriu un roman întreg despre serile de marţi în Fire, dar chiar nu are rost, pentru că nu ştiu cine l-ar cumpăra. Pentru că totul s-a pierdut încet-încet. Şi nu vorbesc despre muzică, despre oamenii ăia care sigur mai trăiesc, ci despre feeling. Acolo era o lume în lume, dar s-a dus. Sunt mulţi care au tot încercat s-o reconstruiască, dar aparent e totul pierdut. La concerte nu mai sunt sutele de oameni bucuroşi, ci câteva zeci de ameţiţi, frustraţi, violenţi, care cred că nu metal-ul e hardcore şi că, dacă muzica asta e violentă la nivel de sound, trebuie să fie porno şi la nivel de manifestare.

La începutul postului mă gândeam să pun totul sub formă de “my own personal drama”. Unde mă mai duc eu să mă simt bine. Dar acum realizez că povestea este mult mai romanţată, un fel de “Never Ending Story”, de Michael Ende, unde lumea aia frumoasă este ameninţată de Nimic. După lupte de toate facturile, mai ales de genul inner-fight, se găseşte o soluţie- un nou început, un nou nume… adus însă din afară. Povestea e foarte mişto, un fel de Avatar, din care scădem toată tehnologia ). Povestea noastră e însă tristă. La noi noul început şi lumea în care migrează populaţia sunt – în cazul cel mai bun -  scenele de dnb. Repet, în cazul ăla magistral de fericit, căci alunecă uşor spre un foarte generalizat dub prost şi house infect.

Am fost săptămâna trecută la cea mai rămas din Future Profecies. Adică Tony Anthem şi intrumentul ăla în care mai sufla uneori. Menţionez că Future Profecies pentru mine înseamnă ceva; nu doar sound, ci şi dimineţi de iarnă la ora 6, mergând spre Realitatea, cu fularul până la ochi şi FP în căşti… Show-ul a fost… cumva, ocheiutz aşa… însă când – la interviu – ăsta a zis că pe viitor o s-o cam dea pe house, m-am întristat maxim. Oare omul nu a înţeles nimic din ce-a făcut până acum?

Nu, aici nu merge aia cu gustruile nu se discută, pentru că eu sunt mult prea open-minded la capitolul ăsta şi cred că am mai multe party-uri la activ decât mulţi din cei care s-ar găsi să vorbească acum despre gusturi. E vorba de muzică vs. tehnologie, de alcool vs. droguri psihedelice, de muncă vs. matematică, de mesaj vs. fum în ochi şi de real-feeling vs. feeling indus de substanţe. E vorba până la urmă despre cât de în serios iei anumite lucruri şi trăiri. E vorba, de ce nu, pe cine laşi să te conducă… şi nu la nivel politic

Închei cu “to be continued” şi-i rog pe toţi cei care au ceva de spus despre seara de marţi în Fire să lase un comment la acest post Măcar atâta se mai poate face Ms.

Şi aşa, de final, concluzia să nu fie doar a mea, click aici. (nu merge embed, dar merită un click…)

Ah, si bonus: Muie tarfelor!!!

Viaţa nu este corectă, ne plângem mereu. Dar poate e mai bine aşa, zic eu. Dacă am fi toţi egali, riscăm să fim toţi Connect-R ) Eu nu vreau să fiu Connect-R, aşa că prefer să-mi apreciez existenţa aşa cum e ea.

În mod normal, nu aş avea nimic cu Connect-R. Pentru că omul îmi este oarecum indiferent. Dar am citit întâmplător un interviu cu el şi mi s-a părut halucinant. Întâmplător am dat de el, aici (constat că originea se află însă în Libertatea, ca să fiu corectă şi să citez sursa). L-am citit cu ochii în lacrimi. Lacrimi de râs.

Citez: “- Cum a fost prima ta zi de şcoală? – În clasa I am pierdut serbarea de început pentru că nu am ajuns la timp… Părinţii mei munceau şi nu au putut să mă ducă. Ei bine, când am ajuns în curtea şcolii nu era nimeni acolo, iar eu m-am aşezat pe scări pentru că nu ştiam ce să fac. Apoi au venit doi câini lânga mine şi s-au aşezat acolo, iar eu am început să plâng pentru că îmi este foarte frică de câini! 40 de minute am stat încremenit, până când s-a ieşit în pauză şi au venit mai mulţi copii, iar câinii au plecat. Nu o să uit ziua asta niciodată.” (am mai corectat unele greşeli de literă şi am pus şi diacritice ) )

Acesta a fost paragraful meu preferat. Deşi întregul text e delicios, de-ţi curge siropul pe bărbie, pentru cei care nu gustă acest tip de umor, fac eu un rezumat:

- Connect-R era un fotbalist foarte bun, dar într-o zi s-a accidentat. S-a încăpăţânat să mai joace, dar într-o altă zi i-a furat cineva echipamentul şi şi-a zis: “Gata cu sportul asta!”.
- pe Diana, “ubita” lui, a cunoscut-o la o petrecere, a făcut rost de id-ul ei de mess, apoi “Cam sase luni am vorbit cu ea pe internet ca sa o conving sa iasa pentru cinci minute in fata blocului ca sa vorbim”. Acum, vrea să-şi unească destinele cu ea.
– e îndrăgostit de copii şi vrea mai mult de doi
- a făcut dansuri în Grupul Primăvara şi a fost la Tip Top Mini Top; în clasa a 5-a a dansat costumat în Michael Jackson pe melodia Billie Jean la serbarea de sfârşit de an (atunci s-a îndrăgostit şi de copii, zic eu)
- Trăirea: “Cam pe la 16 ani, când eram în trupa Giganţii şi am cântat piesa “Operaţie pe suflet deschis” la balul unui liceu din Bucureşti. Deşi nu eram invitat să cânt, l-am rugat pe DJ să mă lase. Publicul era extaziat de-a binelea, iar eu mi-am pus nişte ochelari de soare ca să nu se vada ce emoţii aveam. Atunci mi-am dat seama că vreau să mă apuc de muzică”
- Tăirea reloaded: “Cam pe la 17 ani trăgeam piese la studioul lui Gabi Mitran. Abia aşteptam să iau alocaţia şi să închiriez studioul pentru o oră; singurii mei bani erau alocaţia, iar pe asta o foloseam exclusiv ca să stau o oră la studio. Doar o oră.  Însă am reuşit să trag trei piese într-o singură oră, acesta este recordul meu absolut”
- se îndrăgostise de o colegă de şcoală, dar nu avea coaie să-i spună (“Într-o zi i-am adus “Cartea Cărţilor”, apoi un pix interesant care avea mine cu mai multe culori, dar ea le-a refuzat pe toate, întrebându-mă de ce îi aduc obiecte. Pe cât de negru sunt eu, atunci m-am înroşit de-a binelea)
- e ţigan şi se mândreşte cu asta
- e destul de supărat pe Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, că n-are el destui bani.

Acum, există două variante. Fie “jurnalistul” de la Libertatea e super-subtil şi a primit comandă de material cu băeatul şi, cum nu avea chef, s-a gândit să i-o dea frumos. Fie acelaşi “jurnalist” e atât de prost încât, în loc să-l scoată bine pe băeat, a dat-o de gard urât de tot. Oricum ar fi, nu am cuvinte în română să descriu situaţia. Come on, how lame is that?

Pe de-o parte mi-e milă de Connect-R. Sărac, cu gânduri curate, cu suflet, alea-alea, marginalizat de societate, avea toate şansele să cânte ceva mai de atitudine ) Dar el ce face? Cântă despre “sun in july”. Neplăcut De la “Direct Din Ghetou” (care ghetou?) cu Alex, la “Fata de la ţară”, la a canta cu Guţă… şi la videoclip cu ţâţele pe-afară!!! Cu ţâţele lui, mă! Nu ştiu cine se ocupă de imaginea lui, dar e ca un film de groază. Eu n-am nimic cu ideea de metrosexualitate, pe care o şi susţin într-un procent mic, dar de la o arde metro, până la a-ţi rupe maioul ca să-ţi iasă tâţele pe-afară, mi se pare cale lungă şi oarecum anevoioasă. Aparent, lui nu.

Oricum, tre’ să admit. Omul ar putea trece lejer drept negru, cum probabil îşi doreşte. Vocea nu te dă pe spate, dar nici nu fugi măncând pământul ca în alte cazuri. Dar nu cu faţa aia, frateee, şi mai ales nu cu cozile alea de domnişoară. Nu, nu, nu. Complet wrong! Aşadar, dragă Connect-R, dacă ajungi cumva vreodată pe blogul meu, dă-mi un mail, îţi promit că te învăţ eu ce să faci ca să ieşi din căcat. 4 free. Nu de alta, dar… mai multe teorii din seria creaţionistă susţin că suntem toţi un întreg şi, mergând pe ideea asta, îţi dai seama că devine ceva personal deja.

Pentru circumstante atenunante, plec de la premisa ca omul acesta chiar e paralel cu o anumita realitate… şi nu ajung nicăieri, evident