Cristina

M-am trezit de dimineaţă, am constatat că e soare şi frumos, o vreme numai bună să fii fericit, am scos potaia afară, a alergat cu păsările, m-am amuzat teribil, m-am întors în casă şi am mâncat roşii cu brânză şi cappucino cu pişcoturi. Totul pare în regulă, dar nu e. Dacă acelaşi lucru l-aş fi făcut de dimineaţă şi acum +5 ani, diseară o să-mi lipsească ceva.

Mi-am dat seama că e marţi… A fost odată o vreme când marţea era “sfânta”. Marti seara mergeam în Fire, unde Hefe punea Muzica. A doua zi aveam facultate, la 10, dar nu conta. Plecam la 5, cu primul metrou de la Fire, dormeam o oră şi era ultrasuficient să nu leşin pe drumul spre FJSC. Dar mă simţeam bine, totul era minunat… ca după o noapte în care se întâmplă lucruri bune. În general nu se întâmpla nimic special, serile erau cam după acelaşi tipar, Hefe avea un playlist atât de bine stabilit, încât de multe ori puteai aticipa ce urmează, dar nu conta. Din ziua în care Jean m-a dus în Fire, după ce mi-a terminat dreadurile, nu ştiu dacă am lipsit prea multe marţi de-acolo.

Într-o zi am primit un compliment foarte frumos. “Când eu ascultam Kurt Cobain, tu ascultai Offspring si Greenday”, mi-a spus cineva. Îmi aduc bine aminte când ascultam Offspring cu Catri, prin calsa a 6-a or smth., ieşeam cu rollele şi făceam circ în oraşul ăla mizer, Ploieşti. Cred că ăla a fost începutul. Până la marţea din Fire a trecut mult timp, dar nu l-am irosit )

Poate părea absurd pentru unii, neiniţiaţi în filmul ăla, dar acolo chiar se întâmpla ceva. Şi nu, nu-s eu sărită. Numai la prima strigare îmi revin tot felul de amintiri, pe etape… Mai la început, când Irina se trântea pe jos la fiecare “Chop Suey” (sincer, nu am înţeles niciodată de ce, dar nu contează), apoi mai târziu când 2-u îşi rupea tricoul la Sepultura, când venea juma de Bv şi juma de Pl special pentru noaptea aia şi bla şi bla. Vorbeam zilele trecute cu Comakid. Îmi povestea cum, după seara de marţi, a doua zi se ducea la practică, se întâlnea cu Piti în troleu şi vorbeau ca să nu adoarmă dar chiar nu mai conta.

Şi aş putea să scriu un roman întreg despre serile de marţi în Fire, dar chiar nu are rost, pentru că nu ştiu cine l-ar cumpăra. Pentru că totul s-a pierdut încet-încet. Şi nu vorbesc despre muzică, despre oamenii ăia care sigur mai trăiesc, ci despre feeling. Acolo era o lume în lume, dar s-a dus. Sunt mulţi care au tot încercat s-o reconstruiască, dar aparent e totul pierdut. La concerte nu mai sunt sutele de oameni bucuroşi, ci câteva zeci de ameţiţi, frustraţi, violenţi, care cred că nu metal-ul e hardcore şi că, dacă muzica asta e violentă la nivel de sound, trebuie să fie porno şi la nivel de manifestare.

La începutul postului mă gândeam să pun totul sub formă de “my own personal drama”. Unde mă mai duc eu să mă simt bine. Dar acum realizez că povestea este mult mai romanţată, un fel de “Never Ending Story”, de Michael Ende, unde lumea aia frumoasă este ameninţată de Nimic. După lupte de toate facturile, mai ales de genul inner-fight, se găseşte o soluţie- un nou început, un nou nume… adus însă din afară. Povestea e foarte mişto, un fel de Avatar, din care scădem toată tehnologia ). Povestea noastră e însă tristă. La noi noul început şi lumea în care migrează populaţia sunt – în cazul cel mai bun -  scenele de dnb. Repet, în cazul ăla magistral de fericit, căci alunecă uşor spre un foarte generalizat dub prost şi house infect.

Am fost săptămâna trecută la cea mai rămas din Future Profecies. Adică Tony Anthem şi intrumentul ăla în care mai sufla uneori. Menţionez că Future Profecies pentru mine înseamnă ceva; nu doar sound, ci şi dimineţi de iarnă la ora 6, mergând spre Realitatea, cu fularul până la ochi şi FP în căşti… Show-ul a fost… cumva, ocheiutz aşa… însă când – la interviu – ăsta a zis că pe viitor o s-o cam dea pe house, m-am întristat maxim. Oare omul nu a înţeles nimic din ce-a făcut până acum?

Nu, aici nu merge aia cu gustruile nu se discută, pentru că eu sunt mult prea open-minded la capitolul ăsta şi cred că am mai multe party-uri la activ decât mulţi din cei care s-ar găsi să vorbească acum despre gusturi. E vorba de muzică vs. tehnologie, de alcool vs. droguri psihedelice, de muncă vs. matematică, de mesaj vs. fum în ochi şi de real-feeling vs. feeling indus de substanţe. E vorba până la urmă despre cât de în serios iei anumite lucruri şi trăiri. E vorba, de ce nu, pe cine laşi să te conducă… şi nu la nivel politic

Închei cu “to be continued” şi-i rog pe toţi cei care au ceva de spus despre seara de marţi în Fire să lase un comment la acest post Măcar atâta se mai poate face Ms.

Şi aşa, de final, concluzia să nu fie doar a mea, click aici. (nu merge embed, dar merită un click…)

Ah, si bonus: Muie tarfelor!!!

9 Responses to “What comes around… goes around… Sleep now with the fire!”